Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 50, Ediția de Iarnă 2024

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea predicării expozitive: Predicarea doctrinelor

Pentru că îmi este imposibil să tratez toate aspectele predicării doctrinelor, am hotărât să mă concentrez în special pe aplicarea doctrinelor, pentru că aceasta mi se pare că este una din cele mai mari provocări în predicare. Cum fac ca o doctrină să fie relevantă pentru viața de zi cu zi și nu doar un concept teologic ce trebuie înțeles la nivel intelectual? Cum pot să predic doctrinele astfel încât oamenii să își dea seama de importanța și valoarea pe care le au în viața lor și să le modeleze gândirea, comportamentul, deciziile, relațiile, valorile etc.?

Voi aborda acest subiect încercând, în prezenta ediție a acestui Jurnal, precum și în cele care urmează, să redau…

A. Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.

B. Trei pași importanți în predicarea doctrinelor.

C. Câteva exemple specifice de aplicații în predicarea doctrinelor.

D. Sfaturi utile pentru predicarea doctrinelor.

E. Câteva mențiuni despre predicarea din epistole.

Așadar, în primul rând, ca introducere la acest subiect, dați-mi voie să vorbesc despre…

A. Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.

A1. Impactul muzicii contemporane creștine asupra doctrinei. Muzica pe care o auzim și o cântăm acum la biserică este influențată într-o mare măsură de muzica seculară. Poate veți spune că mereu a fost așa, dar asta nu înseamnă că e un lucru bun sau că așa ar trebui să fie și în continuare. Multe cântece creștine contemporane ar putea fi foarte bine ascultate la posturi de radio seculare pentru că sună ca și cele necreștine și, în unele cazuri, nu conțin nimic care să le facă să pară creștine.

Muzica creștină nu este doar o chestiune de gusturi. Nu este doar o alegere între imnurile tradiționale și muzica worship contemporană, pentru că aceasta este o abordare foarte superficială. Muzica pe care o alegem pentru timpul de închinare trebuie aleasă după câteva criterii…

1. Teologia versurilor – corectitudinea teologică și învățătura lor.

2. Legătura cu subiectul predicii. Eu sunt de părere că toate părțile serviciului de închinare trebuie să aibă legătură unele cu altele. Dacă avem un amestec de cântece care nu au legătură cu subiectul predicii obținem un serviciu religios nearticulat și închinarea prin muzică este deconectată de închinarea prin Cuvânt.

3. Exprimarea închinării înaintea lui Dumnezeu

4. Legătura cu experiențe de viață creștină

5. Stilul compoziției muzicale și instrumentația.

6. Legătura cântecului cu istoria noastră evanghelică. Acest criteriu este adesea trecut cu vederea, deși este vital, pentru că apariția și popularitatea muzicii creștine contemporane pune accentul pe „contemporan”, ceea ce duce la deconectarea de trecut care a apărut în bisericile noastre, în așa măsură încât acum creștem o generație de tineri care nu au nicio legătură cu tradițiile noastre teologice, cu doctrinele și istoria noastră.

Așadar, vorbim despre predicarea doctrinelor, dar trebuie să nu uităm că predicarea și învățarea doctrinelor nu se limitează la predică. Doctrina trebuie învățată și prin muzică. Din păcate, multe cântece contemporane (nu toate) fie nu au deloc conținut doctrinar, fie doctrina prezentă în cântece are rădăcini în altă tradiție eclezială care poate fi exact opusul a ceea ce credem și practicăm noi. Astfel, proliferarea muzicii bisericești strict din genul contemporan, fără muzică tradițională, exacerbează îndepărtarea de predicarea doctrinelor și contribuie la analfabetismul biblic și teologic al celor din biserică, în special al tinerilor.

A2. Impactul unei perspective contemporane asupra doctrinei. Modul în care gândește societatea în general se strecoară și în biserici. Gândirea culturală contemporană respinge ideea de adevăr cognoscibil, absolut, autoritar. Cei care susține această filozofie consideră că adevărul este relativ și conjunctural, că depinde de propria perspectivă și experiență, care, cred ei, este mai relevantă și are mai multă autoritate în viața lor decât conceptele abstracte. Astfel, această filozofie contemporană afectează atitudinea cu care oamenii ascultă predicile, în special cele despre doctrina biblică.

În strânsă legătură cu acest mod de gândire este accentul cultural pe drepturile și libertățile individului, care de asemenea influențează predicarea doctrinelor. Individualismul nu doar pune accent pe preferințele personale, ci și pe autoritatea personală, care spune: „E treaba mea ce cred eu și nimeni nu-mi poate spune ce e bine și ce e rău.” Azi nu mai predicăm unor oameni ce pleacă de la premisa că Biblia este adevărată și corectă în tot ceea ce afirmă, ci mulți vin astăzi la biserică cu o atitudine de genul acesta: „De când este doctrina biblică autoritatea supremă pentru credința și viața mea? Cine îți dă ție dreptul să-mi spui mie ce este adevărat și ce nu?” Prin urmare, bisericile sunt pline de oameni cu diferite convingeri teologice, multe dintre ele neavând bază biblică sănătoasă și, în multe cazuri, avem și oameni fără niciun fel de convingeri teologice.

Pe lângă aceasta, mulți creștini văd biserica, slujirea și programele sale, ca și cum ai alege un fel de mâncare dintr-un meniu la restaurant sau ca și cum îți alegi legumele la piață: „Care îmi place mai mult? Care se potrivește mai bine nevoilor mele? De unde profit mai mult?” Acest accent pe preferințele personale duce la fluctuații în ce privește prezența la biserică în multe biserici evanghelice de astăzi. După cum mi-a spus un pastor, biserica pare să se schimbe în fiecare săptămână. Dacă o altă activitate (de exemplu, un meci) se suprapune cu programul bisericii și este considerată mai interesantă decât serviciul de închinare, atunci activitatea respectivă capătă prioritate.

O parte din această mentalitate egocentrică, orientată spre consumator, este dorința de satisfacție imediată, de la fast-food la analgezice. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care atât de multe cărți creștine apreciate ce umplu librăriile creștine sunt atât de superficiale. Ele se conformează cererii de „soluție în cinci pași” la problemele complexe ale vieții, de la creșterea copiilor, la plata datoriilor și până la cunoașterea viitorului.

Cererea pentru soluții instant și accentul pe preferințele personale se manifestă și în atitudinea generală față de doctrinele biblice. Pentru mulți din generația actuală, biserica este doar un alt lucru de pe lista de lucruri pe care le pot obține și când evaluează la ce biserică să meargă sau la ce serviciul religios să participe, sunt conduși de o perspectivă materialistă: „Ce câștig de-acolo? Cu ce se aleg copiii mei?”

Fără îndoială, televiziunea și filmele au un mare impact în ce privește incapacitatea aparentă a oamenilor în general de a interacționa și de a opera cu concepte filosofice și teologice. Televizorul și Hollywood-ul bombardează cultura cu filosofia lor și oamenii o absorb fără să își dea seama. Așadar, provocarea noastră, ca predicatori, este să ne asigurăm că teologia pe care o predicăm nu rămâne doar un concept abstract, ci este legată în mod direct de viața de zi cu zi.

Din păcate, mulți predicatori au căzut în capcana acestei culturi materialiste și, ca urmare, predică mesaje care să corespundă perspectivei contemporane, predici care îți spun „cum să…”, predici în funcție de nevoile resimțite, predici bazate pe psihologie și consiliere creștină, toate având scopul de a livra o soluție tangibilă la nevoia ascultătorului, așa cum este ea percepută de către predicator, dar care, la o analiză mai îndeaproape, sunt în mare măsură predici antropocentrice, lipsite, de multe ori, de accentul care trebuie pus pe Dumnezeu și doctrinele Cuvântului Său. Să nu uităm că teologia este și trebuie să fie fundamental practică, pentru că altfel nu va putea aduce o schimbare în viața oamenilor. Astfel, atunci când predicăm doctrine, trebuie să arătăm foarte clar cum ne schimbă ele viața – relațiile, valorile, prioritățile, credințele, moralitatea etc.

Așadar, provocarea pentru predicatori în acest context contemporan este: Cum predici unor oameni cu o gândire predominant seculară, care influențează fiecare parte a vieții lor, inclusiv așteptările pe care le au de la biserică? Cum predici eficient unor oameni pentru care sunt mai importante sentimentele, sunetele, imaginile, atingerile și experiențele decât judecarea cu propria minte a adevărurilor propoziționale? Cum predici unor oameni care nu cred că există un adevăr absolut? Cum predici unor oameni dintre care mulți consideră că ceea ce este adevărat pentru tine nu este neapărat adevărat și pentru ei?

Aș argumenta spunând că, atunci când postmodernismul deconstruiește în mod treptat concepția oamenilor despre lume și viață (prin concepte cum ar fi relativismul moral, pluralismul social, umanismul evoluționist), cu atât doctrina creștină devine mai relevantă în a-i ajuta pe oameni să-și refacă viața și perspectiva despre lume și viață. Mai mult, înainte de a-i învăța pe oameni despre trăirea creștină, trebuie să-i învățăm doctrina creștină. Dacă nu știu ce credem și de ce, nu vor înțelege cum să-și trăiască viața de credință. B. B. Warfield a spus: „Principiul universal acceptat că ceea ce crede o persoană va determina modul în care se comportă subliniază importanța predicării unei doctrine corecte” (“The Indispensableness of Systematic Theology to the Preacher [„Caracterul indispensabil al teologiei sistematice pentru predicator]” în The Masters Seminary Journal, Toamna 1996). Aceasta este una dintre probleme care apar în cazul predicilor antropocentrice de tipul „cum să…” sau al predicilor bazate pe nevoile resimțite și anume faptul că încearcă să schimbe felul în care trăiesc oamenii fără a le schimba mai întâi modul de gândire către o gândire bazată pe adevărul biblic.

A3. Impactul analfabetismului biblic contemporan asupra doctrinei. Nu cu mult timp în urmă (cam pe la mijlocul secolului XX), predicatorii se bazau pe faptul că majoritatea persoanelor din biserică știau narațiunile biblice și înțelegeau și susțineau doctrinele biblice, cel puțin într-o anumită măsură. Acum, însă, nu te mai poți baza pe acest lucru. Tot mai puțini din cei care merg la biserică cunosc Biblia și doctrinele biblice.

Deși predicarea doctrinelor devine tot mai necesară, mulți predicatori o găsesc tot mai provocatoare și mai puțin atrăgătoare, pentru că ei înșiși nu cunosc sau nu înțeleg în mod adecvat doctrina bibică sau pentru că predicarea doctrinelor poate influența negativ relația lor cu biserica, din cauză că mulți nu sunt de acord cu ceea ce se predică. Astfel, această problemă a analfabetismului biblic a celor care merg la biserică îi face pe predicatori să se teamă să predice doctrine, de teamă că vor fi înțeleși greșit sau, mai rău, de teamă că îi vor ofensa pe ascultători. Astfel, mulți dintre ei se feresc să predice doctrine.

Viața pare să avanseze într-un asemenea ritm, încât ceea ce era acceptat chiar și în urmă cu 10 ani, este acum redundant și dat la o parte pentru a face loc lucrurilor noi. În această cultură care se schimbă într-un ritm foarte rapid, istoria și tradiția nu mai sunt importante pentru generația tânără. Ei trăiesc momentul prezent, fără legătură cu trecutul și fără să se gândească prea mult la viitor. Evoluționismul, care este predicat fervent în școli, la TV și prin alte forme de distracție, a avut probabil cel mai mare impact asupra acestui mod de gândire, pentru că îi desparte pe oameni de lucrurile importante din trecut și îi face confuzi cu privire la viitor.

Trebuie să păstrăm legătura cu rădăcinile noastre evanghelice și să recunoaștem impactul lor asupra bisericii. Am vorbit despre asta puțin mai devreme cu referire la muzica din biserică, dar impactul este mult mai mare, nu doar asupra muzicii, ci și asupra tradițiilor doctrinare. Doctrinele pe care le predicăm în bisericile evanghelice conservatoare vin dintr-o lungă istorie de dezbateri teologice și studiu personal, în biserici și în cadrul denominațiilor creștine. Ceea ce credem astăzi se datorează, în mare parte, studiului teologic al oamenilor înzestrați de Dumnezeu pentru a analiza, formula și promova doctrine biblice sănătoase și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ei.

Concluzii. Această scurtă analiză a contextului are ca scop evidențierea unor influențe seculare asupra bisericilor noastre evanghelice, care ne arată nevoia de a ne întoarce la principiile de bază ale predicării doctrinelor biblice. După cum spune Timothy George: „Recuperarea predicării doctrinare este esențială pentru reînnoirea bisericii… Predicarea doctrinară pleacă de la premisa că Dumnezeul care a venit o dată pentru totdeauna în Persoana lui Isus Hristos și a vorbit o dată pentru totdeauna în Sfânta Scriptură vine și acum și vorbește și acum poporului Său prin proclamarea Cuvântului Său prin puterea Duhului Sfânt” (“Doctrinal Preaching [Predicarea doctrinară]” în Handbook of Contemporary Preaching [Manual pentru predicarea contemporană], ed. Michael Duduit, pag. 93 și 95).

Deși mulți ar spune că vor predici pentru „nevoile cu care se confruntă”, sarcina noastră este să predicăm adresându-ne „nevoilor lor reale”. Nevoile lor reale sunt cele spirituale și pe ele trebuie să le abordăm în primul rând cu învățătură biblică sănătoasă, inclusiv cu doctrine biblice.

Aici se încheie discuția noastră despre primul subiect („A”): „Factori din cultura contemporană care influențează predicarea doctrinelor.” Vom continua să discutăm diferite alte aspecte legate de predicarea doctrinară (vezi punctele „B” până la „E” menționate mai sus) în următoarele ediții ale acestui Jurnal.

II. Consolidarea conducerii biblice:
Rânduiala în biserică, Partea a 4-a, 1 Timotei 2:1-15

După cum am văzut data trecută, cartea 1 Timotei este structurată în jurul a cinci „porunci” (puncte de învățătură), pe care apostolul Pavel i le dă tânărului pastor Timotei, fiul spiritual al lui Pavel și protejatul său. Aceste cinci porunci sunt după cum urmează:

A. Despre responsabilitățile pastorale (1:3-20): „Să te lupţi lupta cea bună.”

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

C. Despre conducerea pastorală (3:1-16): „Să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu.”

D. Despre devoțiunea personală (4:1-6:2): „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii.”

E. Despre motivarea pastorală (6:3-21): „Să păzeşti porunca, fără prihană… păzeşte ce ţi s-a încredinţat.”

În ultimele trei ediții ale acestui Jurnal (NPJ 47, 48, 49), am vorbit despre prima poruncă („A”), ce se referă la responsabilitățile pastorale:

A1. Păstrează doctrina curată (1:3-11)

A2. Mărturisește despre harul salvator al lui Dumnezeu (1:12-17)

A3. Împlinește-ți chemarea (1:18-20).

În prezenta ediție, vom studia a doua poruncă din 1 Timotei…

B. Despre închinarea publică (2:1-15): „Bărbaţii să se roage… Femeia să înveţe în tăcere.”

Pavel trece acum la expunerea unor detalii specifice și procedurale legate de porunca dată lui Timotei de a-și îndeplini chemarea (1:18-20). Primul este un…

B1. Îndemn la rugăciune congregațională (2:1-7). „Înainte de toate, te îndemn să faci cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii” (2:1).

a) Importanța rugăciunii congregaționale (2:1a). Când spune „înainte de toate, te îndemn…”, Pavel în mod clar vrea ca Timotei, în slujirea lui în biserica din Efes, să acorde prioritate rugăciunii publice colective regulate. Pavel nu își exercită aici autoritatea apostolică poruncindu-i lui Timotei, ci mai degrabă se adresează bisericii, îndemnând-o să facă acele lucruri care sunt de importanță primordială.

b) Natura rugăciunii congregaționale (2:1b) este descrisă cu ajutorul a patru termeni – „cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri” – toate acestea trebuie să facă parte din rugăciunile publice ale bisericii. Este dificil să facem o distincție clară între acești termeni, dar, fără a încerca să fiu prea categoric, aș vrea să scot în evidență câteva diferențe subtile între acești termeni, după cum urmează…

„Cereri” – cereri/rugăminți aduse înaintea lui Dumnezeu cu privire la anumite nevoi.

„Rugăciuni” – un termen general care se referă la a vorbi cu Dumnezeu și la a asculta ce spune Dumnezeu.

„Mijlociri” – a face cereri înaintea lui Dumnezeu pentru altcineva.

„Mulţumiri” – exprimarea recunoștinței înaintea lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite, pentru putere, claritate, oportunități, răspunsuri așteptate etc. Fără îndoială, mulțumirea trebuie să fie atitudinea noastră în orice rugăciune.

Rugăciunea, așadar, trebuie practicată cu prioritate și regularitate în mijlocul nostru, trebuie să includă diferite aspecte legate de natura sa, însă mai departe vedem că…

c) Sfera rugăciunii congregaționale (2:1c-2a) trebuie să fie universală: „… pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte.” Rugăciunea publică nu trebuie să se limiteze la nevoile noastre sau la localitatea noastră, ci trebuie să fie universală („toţi oamenii”), inclusiv pentru cei aflați în poziții de autoritate („pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt în poziţii înalte”). Într-adevăr, cei care dețin poziții oficiale înalte în guvernare, în aplicarea legii, în curțile de justiție etc., precum și la locurile noastre de muncă, au cu siguranță nevoie de rugăciunile noastre mai mult ca niciodată.

Acest îndemn ar trebui să ne provoace să ne întrebăm dacă rugăciunea în bisericile în care slujim este în felul acesta. Este atât de ușor pentru noi să devenim miopi în viața noastră de rugăciune, nu-i așa? Ne rugăm și mijlocim cu seriozitate, cu atitudine de mulțumire, nu numai pentru noi înșine, ci și pentru toți oamenii? Ne amintim să ne rugăm public pentru politica mondială, pentru răspândirea Evangheliei, pentru mântuirea celor pierduți? Sau suntem mai preocupați de propriile noastre nevoi și dorințe?

d) Scopul rugăciunii congregaționale (2:2b) este „să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea.” Conducătorii noștri, liderii și autoritățile au o contribuție semnificativă la condițiile în care trăim individual și congregațional. Cei care ne conduc influențează calitatea, libertatea și mărturia vieților noastre. Rugăciunea noastră arzătoare trebuie să fie să putem să trăim o viață „paşnică şi liniştită”, fără împotriviri din partea celor din jur sau a autorităților și putând să ne îndeplinim netulburați responsabilitățile creștine, în așa fel încât mărturia noastră creștină să fie „cu toată evlavia şi demnitatea.” Astfel de rugăciuni colective, înălțate cu acest scop, au ca scop ultim răspândirea evangheliei prin libertatea și pacea de care ne vom bucura.

e) Motivele rugăciunii congregaționale (2:3-7). Pavel ne dă trei motive pentru care rugăciunea congregațională, așa cum a descris-o, este atât de importantă.

În primul rând, rugăciunea congregațională este importantă, pentru că … rugăciunea pentru „toți oamenii” (2:1) este „bună şi bine primită înaintea lui Dumnezeu” (2:3). Întotdeauna este „bine” să facem lucruri care sunt „bine primite” înaintea lui Dumnezeu, și rugăciunile plăcute înaintea lui Dumnezeu sunt eficiente pentru că sunt în acord cu dorința lui Dumnezeu ca „toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului” (2:4). Acesta este un adevăr extraordinar, că inima lui Dumnezeu, exprimată în toată deplinătatea sa la crucea lui Hristos, dorește mântuirea tuturor oamenilor.

Scopul salvator al lui Dumnezeu este universal ca întindere – nimeni nu poate spune că Dumnezeu nu l-a iubit sau că Domnul Isus nu a murit pentru el. Cu toate acestea, din păcate, unii nu vor fi mântuiți, nu din cauza unei omisiuni din partea lui Dumnezeu, ci din cauza refuzului lor încăpățânat să accepte mântuirea pe care El a pregătit-o pentru ei și le-o oferă în Hristos. Într-adevăr, Dumnezeu dorește nu doar mântuirea tuturor oamenilor, ci ca ei, odată mântuiți, „să vină la cunoaşterea adevărului.” Aceasta este, fără îndoială, una din responsabilitățile principale ale conducerii pastorale – să se asigure că Scriptura este predicată corect și clar credincioșilor și că aceștia sunt învățați cum să trăiască o viață creștină neprihănită, pentru ca să crească în cunoașterea adevărului și în relația lor cu Dumnezeu (2 Tim. 3:16; Ef. 4:13-16).

În al doilea rând, rugăciunea congregațională este importantă pentru că … rugăciunea pentru mântuirea tuturor oamenilor are o bază profund doctrinară cu privire la natura esențială a Dumnezeului triunic și la relația lui Dumnezeu cu rasa umană. Adevărul că „este un singur Dumnezeu” (2:5a) elimină orice noțiune păgână de mai mulți dumnezei, precum și ideea că toate drumurile duc în cer. Și pentru că există un singur Dumnezeu, nu poate fi decât „un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni”, care este „Omul Cristos Isus” (2:5b). Doar Hristos Isus, fiind Dumnezeu adevărat, a putut pregăti o cale prin care oamenii răzvrătiți să poată fi împăcați cu Dumnezeu (2 Cor. 5:14-21), pentru că de aceea la cruce „S-a dat pe Sine Însuşi ca răscumpărare pentru toţi” (2:6a).

Observăm, așadar, că mântuirea este pregătită pentru toți oamenii și este disponibilă tuturor oamenilor prin Hristos, „despre aceasta s-a depus mărturie la timpul potrivit” (2:6b), adică atunci când Hristos a venit în lume, a trăit o viață desăvârșită și a murit ca jertfă desăvârșită pentru păcatele lumii, exact la momentul potrivit în istoria omenirii (Gal. 4:4). Această scurtă afirmație desprinsă din doctrina creștină prezintă foarte pe scurt baza mântuirii și ceea ce ne motivează să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor.

În al treilea rând, rugăciunea congregațională este importantă, pentru că… rugăciunea de mântuire pentru toți oamenii este o continuare a slujirii apostolului Pavel. „Pentru aceasta am fost pus predicator, apostol – spun adevărul, nu mint – şi învăţător al neamurilor în credinţă şi adevăr” (2:7). Pavel a fost chemat de Hristos (Gal. 1:15) și pus să fie apostol, să învețe neamurile pe baza credinței lui personale și a adevărului obiectiv al evangheliei, slujire pe care îl îndeamnă pe pastorul Timotei (și pe noi) să o ducă mai departe.

B2. Învățătură cu privire la comportamentul în adunare (2:8-15). Îndemnul apostolului la rugăciune congregațională conduce către această învățătură cu privire la diferența dintre bărbați și femei în ce privește participarea și comportamentul în biserică.

a) Participarea și comportamentul bărbaților în rugăciunea congregațională (2:8). „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând spre cer mâini sfinte, fără mânie şi fără ceartă.” Este important și relevant pentru noi astăzi faptul că apostolul se adresează aici în mod specific „bărbaților”, pentru că în vremea noastră pare să existe multă confuzie cu privire la cine poate să ia parte la închinarea publică și în ce fel.

În ce privește participanții la rugăciunea publică, apostolul Pavel îi învață pe bărbații din biserică să fie activi în acest aspect al închinării congregaționale. Aici se ridică niște întrebări cu privire la ce vrea să spună Pavel, dacă doar bărbații, în mod exclusiv se pot ruga în timpul serviciilor publice sau dacă se pot ruga și femeile, din moment ce în 1 Corinteni 11:5-6 spune că o femeie care se roagă în public trebuie fie să aibă capul acoperit, fie să își taie părul. De asemenea, se ridică întrebarea dacă Pavel se adresează aici doar bărbaților din biserica din Efes sau tuturor bărbaților din orice biserică.

Impresia mea este că în 1 Timotei 2, Pavel nu spune că rugăciunea publică este rezervată bărbaților, la fel cum nu spune nici că doar femeile trebuie să se îmbrace decent. Mai degrabă, aici în 1 Timotei 2:8, Pavel pur și simplu le vorbește bărbaților, îndemnându-i să-și asume în mod corect responsabilitatea și rolul în serviciile de închinare publice, unul dintre acestea fiind rugăciunea publică. Poate că bărbații din biserica din Efes nu își îndeplineau această responsabilitate. Apoi, în 2:9-10, Pavel se adresează femeilor, îndemnându-le să se îmbrace cu îmbrăcăminte adecvată și cu evlavie. Acestea sunt problemele specifice din contextul lui Timotei pe care le abordează Pavel. Mai mult, acel „de asemenea…” (2:9) de la începutul versetului 9 pare să sugereze că și femeile se pot ruga în public, dar nu aceasta este ideea pe care se concentrează apostolul în acest capitol. Aceasta nu contrazice în niciun fel învățăturile sale din 1 Corinteni 11, pentru că întotdeauna trebuie să se respecte îmbrăcămintea decentă și relația dintre bărbați și femei în închinarea publică.

Modul în care bărbații se roagă în public este, de asemenea, important pentru apostolul Pavel. Bărbații trebuie să se roage „ridicând spre cer mâini sfinte”, ceea ce, în biserica primului secol, era un semn de reverență. Cred că este rezonabil să presupunem că un astfel de mod de a ne ruga nu este obligatoriu în toate culturile din toate vremurile. Într-adevăr, accentul nu pare să fie pe exprimarea exterioară a rugăciunii publice, ci mai degrabă pe sfințenia interioară a vieții omului manifestată în comportamentul său exterior – „fără mânie şi fără ceartă” (2:8).

Comportamentul unei persoane mânioase nu duce la sfințenie. Mânia este rădăcina interioară a certurilor care se văd în afară. Mânia înseamnă lipsă de autocontrol emoțional, de obicei din încercarea de a-i domina pe ceilalți, de a-i convinge să se supună propriei voințe și propriilor opinii. Lăsată nejudecată, o astfel de atitudine adesea duce la un comportament păcătos, cum ar fi cearta. Un om mânios și certăreț este, de obicei, cunoscut celor din biserică pentru comportamentul său, ceea ce îl face incapabil să se roage eficient în numele adunării, din care fac parte și unii care au fost afectați de comportamentul său.

b) Participarea și comportamentul femeilor în închinarea congregațională (9-15). Găsim aici două aspecte ale învățăturii apostolului Pavel:

Primul aspect este îmbrăcămintea modestă în închinarea congregațională (2:9-10): „Femeile, de asemenea, vreau să se îmbrace în haine decente, cu modestie şi cumpătare, nu cu împletituri ale părului, nici cu aur sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe, ci cu fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se declară pioase.”

Aici, apostolul nu se concentrează pe participarea femeii la rugăciune (așa cum ne-am aștepta, după ce am văzut ce le-a spus bărbaților), ci pe buna-cuviință. Nu știm de ce procedează așa, prin urmare nu vom face speculații. Totuși, pare evident că unele femei din biserica din Efes se aranjau într-un mod care atrăgea atenția asupra lor. Pavel vorbește despre această practică, învățându-le pe femei să aibă un comportament și o îmbrăcăminte caracterizate de „modestie şi cumpătare”, pentru că, dat fiind contextul, atât comportamentul, cât și îmbrăcămintea, au impact direct asupra închinării congregaționale.

Și ca să nu credeți că Pavel vorbește doar despre lucrurile din exterior, observați că el leagă lucrurile din exterior de cele din interior, atât în cazul bărbaților, cât și al femeilor. Bărbații trebuie „să se roage în orice loc, ridicând spre cer mâini sfinte” (exterior) și să facă asta „fără mânie şi fără ceartă” (interior). În ce privește femeile, ele trebuie să se îmbrace „în haine decente, cu modestie şi cumpătare, nu cu împletituri ale părului, nici cu aur sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe” (exterior), ci „cu fapte bune, aşa cum se cuvine unor femei care se declară pioase” (interior).

Ca și în cazul bărbaților, ceea ce este în mintea unei femei, precum și în inima și atitudinea ei, se manifestă în exterior în îmbrăcămintea și în comportamentul ei. Lucrul acesta este uitat în mare măsură în cultura noastră de astăzi, în care comportamentul și îmbrăcămintea adesea nu au nimic de-a face cu reverența și atitudinea inimii. Dar cu siguranță, felul în care arătăm în exterior atunci când ne adunăm ca biserică trebuie să se potrivească cu motivul pentru care ne adunăm, adică să ne închinăm lui Dumnezeu; îmbrăcămintea și comportamentul reflectă atitudinea noastră față de locul în care ne închinăm și față de Persoana înaintea Căreia ne închinăm și nimic din conduita noastră nu trebuie să ne distragă. Așa trebuie, potrivit apostolului Pavel, să se poarte creștinii, atât bărbații, cât și femeile, în închinarea publică.

Așadar, femeile nu trebuie să atragă atenția asupra lor acolo în închinarea publică prin felul în care arată în exterior, ci trebuie să se împodobească cu „fapte bune”, așa „cum se cuvine unor femei care se declară pioase”. Astfel, sfințenia inimii se vede întotdeauna în modestia și reverența din exterior.

Al doilea aspect al învățăturii date de apostolul Pavel femeilor este o atitudine liniștită în închinarea publică (2:11-15): „O femeie să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Nu dau voie femeii să înveţe sau să aibă autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (2:11-12).

Aici, Pavel își personalizează îndemnul – „o femeie (nu „femeile”) să înveţe în tăcere, cu toată supunerea” (2:11). Conduita unei femei în serviciul public de închinare trebuie să fie cea a unei persoane care învață în tăcere, în supunere, în mod specific în relație cu bărbații. Mai departe Pavel reafirmă ceea ce a spus: „Nu dau voie femeii să înveţe sau să aibă autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (2:12). La asta se referă când spune să învețe în tăcere, cu supunere – față de bărbații care au primit rolul de lideri ai bisericii. Învățătura aceasta pare să susțină ideea că în Efes erau în biserică niște femei care numai liniștite și supuse nu erau.

Pavel își sprijină învățătura citând doi factori…

1. Ordinea creației: „Căci Adam a fost întocmit mai întâi, apoi Eva” (2:13). Eva a fost creată după Adam, din Adam și pentru Adam (Gen. 2:7; 2:20-23; 1 Cor. 11:8-9). Adam era capul ei, nu vice-versa, și această ordine a creației trebuie recunoscută în adunarea poporului lui Dumnezeu în închinarea publică. Astfel, Dumnezeu a stabilit o diferență între relația și funcțiile bărbatului și ale femeii încă de la creație, înainte ca păcatul să intre în lume.

2. Ordinea căderii: „…Şi nu Adam a fost înşelat, ci femeia a fost înşelată şi a căzut în neascultare” (2:14). Această afirmație a lui Pavel este plină de învățăminte. Pe de-o parte, Eva a păcătuit prima, fiind amăgită de Satan. Pe de altă parte, Adam, urmând-o pe Eva, a păcătuit și el, dar cu bună știință și în mod voluntar. El nu a fost amăgit, ca Eva; el știa exact ce face, alegând să nu asculte de porunca lui Dumnezeu. Ideea este că, uzurpând rolul dat de Dumnezeu lui Adam ca lider în relația lor, Eva a căzut în neascultare și a intrat sub judecata lui Dumnezeu, așa că, în ciuda dorinței sale de a-și conduce soțul, el va stăpâni peste ea (Gen. 3:16). Pe acest argument se bazează învățătura lui Pavel cu privire la poziția femeii în închinarea publică – o poziție de subordonare și supunere, nu o poziție de conducere și autoritate.

Cu toate acestea, femeia nu este condamnată la o poziție lipsită de semificație: „Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de copii, dacă rămâne în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie, alături de cumpătare” (2:15). Ca rezultat direct al păcatului Evei, femeia (Eva, în mod specific, dar toate femeile prin extensie) va naște cu durere (Gen. 3:16). Totuși, în ciuda faptului că a adus păcatul în lume și în ciuda nașterii cu durere, femeia poate avea parte de mântuire. Mai exact, „ea va fi mântuită prin naşterea de copii.” Sunt câteva dificultăți de interpretare aici…

a) Ce legătură are nașterea de copii cu mântuirea unei femei? Referirea la nașterea de copii are de-a face cu pedeapsa femeii din cauza păcatului – adică, nașterea cu durere. Sensul general pare să fie acela că, în ciuda pedepsei, păcatul Evei nu este fără scăpare. Mai exact, deși consecința păcatului ei a fost nașterea cu durere pentru toate femeile, femeile pot să fie și chiar sunt mântuite, iar dovada mântuirii lor este perseverarea în „credinţă, în dragoste şi în sfinţenie…” Această idee este în acord cu doctrina perseverării sfinților, care spune că cei care sunt cu adevărat mântuiți vor trăi o viață sfântă și vor rămâne în credință până la capăt.

Pentru că versetul acesta este în contrast cu cel de dinainte („totuși”), reiese din context că Pavel ar spune că rolul principal al femeilor căsătorite (din biserica din Efes, cărora li se adresa) este să nască copii (dacă pot, bineînțeles), și nu să conducă biserica. Adică, rolul de „conducere” al unei femei căsătorite este să aibă copii, rol pentru care femeile au fost înzestrate în mod unic și pe care bărbații nu îl pot îndeplini.

Expresia „prin naşterea de copii” nu vrea să spună că femeia este mântuită prin naștere, ci că, prin naștere, ea își exercită rolul de conducere și primește împlinire în casa ei prin naștere și prin creșterea unor copii evlavioși.

b) În traducerea Bibliei în engleză, are loc o trecere de la singular „ea” la plural „ele”. Pavel își îndreaptă astfel atenția de la Eva către toate femeile, în general. Astfel, femeile vor fi mântuite „prin naşterea de copii, dacă…”.

c) Dar ce înseamnă „dacă rămâne în credinţă…”? Contribuția unei femei căsătorite la zidirea bisericii este prin exemplul de viață evlavioasă pe care îl dă copiilor ei – asta înseamnă „dacă rămâne în credinţă.”

III. Schițe de predici

Titlu: Să învățăm de la Isus – Mărturii ale divinității Sale (Matei 27:45-54)

Subiectul: Cinci mărturii de la Calvar.

Tema: La Calvar, Dumnezeu a dat dovezi ample că Isus Hristos este Fiul Său.

Punctul I: Mărturia întunericului din mijlocul zilei (27:45).

1. Ce a făcut întunericul.

a) A întunecat soarele.

b) A acoperit pământul.

c) A arătat mâna lui Dumnezeu.

2. Dezvăluirile întunericului.

a) Întunericul a dezvăluit suferințele lui Hristos.

b) Întunericul a dezvăluit identitatea lui Hristos.

c) Întunericul a dezvăluit separarea lui Hristos.

d) Întunericul a dezvăluit întunecimea păcatului.

e) Întunericul a dezvăluit mânia lui Dumnezeu.

Punctul II: Mărturia perdelei dinăuntrul templului (27:51a).

1. Perdeaua dinăuntrul templului era un avertisment pentru oameni să păstreze distanța față de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este sfânt, iar oamenii sunt păcătoși.

2. Perdeaua ruptă din templu era o invitație la apropiere de Dumnezeu…

a) … pentru că datoria păcatului fusese plătită.

b) … pentru că accesul la Dumnezeu era acum disponibil tuturor.

Punctul III: Mărturia cutremurului (27:51b).

1. Cutremurul a mărturisit despre semnificația morții lui Hristos.

2. Cutremurul a împlinit profeția lui Isus (Luca 19:40).

3. Cutremurul a fost răspunsul Calvarului față de ce s-a întâmplat la Sinai.

4. Cutremurul a fost răspunsul Calvarului față de ce s-a întâmplat în Eden.

Punctul IV: Mărturia mormintelor deschise (27:52-53).

1. Mormintele deschise au simbolizat învierea finală a sfinților.

2. Mormintele deschise au fost o demonstrație publică.

Punctul V: Mărturia soldaților (27:54).

1. Ceea ce au văzut i-a făcut să se teamă.

2. Teama lor i-a făcut să mărturisească.